Despre satul meu, în 3000 de semne

                                                                                    

                                                                                     „Veşnicia s-a născut la sat”

                                                                                                       (Lucian Blaga)      

         Pierzîndu-şi originea în negura anilor, istoria satul Ştefăneşti e învăluită în legendă. Ca în toate poveştile, la începuturi o fi fost o dragoste dintre un băiat şi o fată, apoi cineva observă că numele satului avea în el ceva din puterea voievodală. Să-l fi aşezat însuşi domnitorul Ştefan cel Mare  în urma vreo unei lupte cu turcii? Nouă,  ştefăneştenilor, ne-ar fi plăcut să fie adevărate şi una, şi alta.

            Apoi hrisoavele  secolului al XIX-lea amintesc de boierul Ştefan Casso, bunicul junimistului Leon Casso (Caşu), cel care dăruise renumitei societăţi „Junimea” prin 1866 o tipografie, ce avea să scoată şi revista „Convorbiri literare”, la care şi-a publicat poemele cel mai mare poet român Mihai Eminescu. Socru al ministrului Al.Cuprinschi, Ştefan Casso ajunge să stăpînească o moşie bogată, care includea, pe lîngă altele, şi trei sate,  legate istoric şi prin nume: Ciutuleşti (un fel de centru), Caşunca (de la numele Caşu) şi Ştefăneşti (de la prenumele Ştefan).

            Primii ştefăneşteni aveau să devină cîteva familii de ţărani strămutaţi, printre care guţanii sau huţanii, veniţi de prin părţile Glodenilor (Ciuciulea), descendenţi dintr-un neam vechi de bucovineni, şi corneştii, de pe la Corneştii Unghenilor. S-au aşezat în chiar valea Răutului - chibzuiţi şi gospodari, cum s-au dovedit a fi - să-şi poată dobîndi mai uşor hrana, prin pescuit. Astăzi, cînd cobori din vîrful stîncii şi vezi în apa sclipitoare  a Răutului o fatcă sau un ciorpac, îţi dai seama că ţăranii aceia sînt tot aici.

            Memoriile unei vizitatoare a satului Ştefăneşti în primăvara anului 1934 fixează imaginea de odinioară a localităţii: „Într-o vacanţă şcolară – Sf.Paşti – sunt invitată la Ştefăneşti: un sat mare, bogat, cu case şi garduri de piatră pe malul Răutului”. O, aceste garduri de piatră, o rămăşiţă din cultura arhaică a cetăţilor preistorice, cînd fiecare om îşi apăra familia, păzită prin duritatea pietrei. Din pozele care s-au păstrat în legătura cu viaţa extraordinară a unui ţăran unic în istoria acestui pămînt, Ion Codreanu, imaginea satului Ştefăneşti a trecut în cele mai citite cărţi despre istoria Basarabiei. Trebuie ca o aşezare de oameni să aibă noroc, ca numele ei să fie legat de mari personalităţi istorice şi culturale. Iar satul Ştefăneşti are cu cine se mîndri.

            Înfloritor pînă la 1989, crispat ca mai toată lumea în anii de tranziţie, satul Ştefăneşti este din nou în urcuş. O şcoală performantă, un liceu, o casă de cultură renovată, generaţii tinere care pun mai multe speranţe în copii decît în pămînt (marea grijă a ţăranului)... -  toate spun că aici sînt oameni cu suflet mare, care nu se lasă copleşiţi de greutăţi, care îşi iau destinul în serios şi merg în rînd şi în ritm cu timpul. Rar sat care a putut să ţină acest ritm.

            Cea mai mare avere a unei comunităţi sînt oamenii cu idei, cu iniţiative şi harnici. Băştinaşi sau deveniţi băştinaşi prin adopţiune, uneori mai ştefeăneşteni decît şetefăneştenii, ei seamănă cu locurile acestea. Pitoreşti, uneori lirici, alteori taciturni ca pietrele din stîncă, iuţi la vorbă şi muşcători, ei au un mod a fi în lume, despre care s-a dus vestea. Unii îi văd dionisiaci, alţii vrednici. Important e că ei ştiu să se prezinte lumii într-un mod memorabil. Sînt deci cu personalitate.

            Satul Ştefăneşti nu este un sat mocnit ca atîtea altele. De pe malul înalt de stîncă, el îţi deschide priveliştea lumii. Cei care s-au născut la Ştefăneşti, la propriu şi la  figurat, au ochii larg deschişi, căutînd în linia chemătoare a orizontului, spre noi orizonturi.

19 februarie 2007

Maria Şleahtiţchi, originară din s. Ştefăneşti