miercuri, 5 februarie 2014
Despre satul meu, în 3000 de
semne
„Veşnicia
s-a născut la sat”
(Lucian Blaga)
Pierzîndu-şi originea în negura anilor, istoria
satul Ştefăneşti e învăluită în legendă. Ca în toate poveştile, la începuturi o
fi fost o dragoste dintre un băiat şi o fată, apoi cineva observă că numele
satului avea în el ceva din puterea voievodală. Să-l fi aşezat însuşi domnitorul
Ştefan cel Mare în urma vreo unei lupte
cu turcii? Nouă, ştefăneştenilor, ne-ar
fi plăcut să fie adevărate şi una, şi alta.
Apoi hrisoavele secolului al XIX-lea amintesc de boierul
Ştefan Casso, bunicul junimistului Leon Casso (Caşu), cel care dăruise
renumitei societăţi „Junimea” prin 1866 o tipografie, ce avea să scoată şi
revista „Convorbiri literare”, la care şi-a publicat poemele cel mai mare poet
român Mihai Eminescu. Socru al ministrului Al.Cuprinschi, Ştefan Casso ajunge
să stăpînească o moşie bogată, care includea, pe lîngă altele, şi trei sate, legate istoric şi prin nume: Ciutuleşti (un
fel de centru), Caşunca (de la numele Caşu) şi Ştefăneşti (de la prenumele
Ştefan).
Primii ştefăneşteni aveau
să devină cîteva familii de ţărani strămutaţi, printre care guţanii sau huţanii,
veniţi de prin părţile Glodenilor (Ciuciulea), descendenţi dintr-un neam vechi
de bucovineni, şi corneştii, de pe la Corneştii Unghenilor.
S-au aşezat în chiar valea Răutului - chibzuiţi şi gospodari, cum s-au dovedit
a fi - să-şi poată dobîndi mai uşor hrana, prin pescuit. Astăzi, cînd cobori
din vîrful stîncii şi vezi în apa sclipitoare
a Răutului o fatcă sau un ciorpac, îţi dai seama că ţăranii aceia sînt
tot aici.
Memoriile unei vizitatoare
a satului Ştefăneşti în primăvara anului 1934 fixează imaginea de odinioară a
localităţii: „Într-o vacanţă şcolară – Sf.Paşti – sunt invitată la Ştefăneşti:
un sat mare, bogat, cu case şi garduri de piatră pe malul Răutului”. O, aceste
garduri de piatră, o rămăşiţă din cultura arhaică a cetăţilor preistorice, cînd
fiecare om îşi apăra familia, păzită prin duritatea pietrei. Din pozele care
s-au păstrat în legătura cu viaţa extraordinară a unui ţăran unic în istoria
acestui pămînt, Ion Codreanu, imaginea satului Ştefăneşti a trecut în cele mai
citite cărţi despre istoria Basarabiei. Trebuie ca o aşezare de oameni să aibă noroc,
ca numele ei să fie legat de mari personalităţi istorice şi culturale. Iar
satul Ştefăneşti are cu cine se mîndri.
Înfloritor pînă la 1989,
crispat ca mai toată lumea în anii de tranziţie, satul Ştefăneşti este din nou
în urcuş. O şcoală performantă, un liceu, o casă de cultură renovată, generaţii
tinere care pun mai multe speranţe în copii decît în pămînt (marea grijă a
ţăranului)... - toate spun că aici sînt
oameni cu suflet mare, care nu se lasă copleşiţi de greutăţi, care îşi iau destinul
în serios şi merg în rînd şi în ritm cu timpul. Rar sat care a putut să ţină
acest ritm.
Cea mai mare avere a unei
comunităţi sînt oamenii cu idei, cu iniţiative şi harnici. Băştinaşi sau deveniţi
băştinaşi prin adopţiune, uneori mai ştefeăneşteni decît şetefăneştenii, ei
seamănă cu locurile acestea. Pitoreşti, uneori lirici, alteori taciturni ca pietrele
din stîncă, iuţi la vorbă şi muşcători, ei au un mod a fi în lume, despre care
s-a dus vestea. Unii îi văd dionisiaci, alţii vrednici. Important e că ei ştiu
să se prezinte lumii într-un mod memorabil. Sînt deci cu personalitate.
Satul Ştefăneşti nu este
un sat mocnit ca atîtea altele. De pe malul înalt de stîncă, el îţi deschide
priveliştea lumii. Cei care s-au născut la Ştefăneşti, la propriu şi la figurat, au ochii larg deschişi, căutînd în
linia chemătoare a orizontului, spre noi orizonturi.
19 februarie 2007
Maria Şleahtiţchi, originară din s. Ştefăneşti
Măsurarea vitezei luminii
Până în secolul al 17 lea, oamenii
de ştiinţă erau convinşi că lumina se propagă instantaneu, putând astfel
străbate orice distanţă într-un timp zero. Aristotel îl
citează pe Empedocles care spunea că lumina ce provine de la Soare are nevoie
de un interval de timp pentru a ajunge pe Pământ, dar fără să fie de acord, se
pare, cu această afirmaţie; chiar şi Descartes era de părere că lumina se
propagă instantaneu.
Ulterior însă, s-au făcute
numeroase încercări de a determina viteza cu care se propagă lumina prin spaţiul
lipsit de materie. Cele mai importante determinări de-a lungul istoriei
ştiinţei sunt următoarele:
ü 1675 – Ole Roemer: 214.000 km/s
ü 1879 – Albert Abraham Michelson: 299.910 km/s
ü 1907 – Rosa,
Dorsay: 299.788 km/s
ü 1926 – Albert Abraham Michelson:
299.796 km/s
Galileo Galilei este deseori
creditat ca fiind primul om de ştiinţă care a încercat să determine viteza cu
care se propagă lumina. Metoda sa, foarte simplă dealtfel, presupunea ca doi
oameni, fiecare cu câte o sursă de lumină, să se aşeze la o anumită distanţă
unul de celalalt. Unul urma să aprindă lampa sa şi de îndată ce celălalt
observa lumina, acesta îşi aprindea lampa la rândul său. Măsurând intervalul de
timp în care ajungea lumina de la un om la celalalt şi cunoscând distanţa la
care se aflau cei doi (din păcate mai mică de 2 km), Galilei credea că poate
calcula viteza luminii. Concluzia sa a fost că “dacă nu se propagă instantaneu,
atunci lumina trebuie să fie extraordinar de rapidă”. Cel mai probabil Galilei
a folosit un ceas cu apă, în care cantitatea de apă scursă măsura timpul scurs,
afirmând apoi că lumina se deplasează cel puţin de zece ori mai repede decât
sunetul.
In 1675, astronomul danez Ole Römer, lucrând la Observatorul Regal din Paris, a făcut observaţii sistematice
asupra satelitului Io, care avea o orbită circulară stabilă în jurul lui
Jupiter şi care era eclipsat de planeta gigant la intervale regulate de timp.
De fapt Römer a constatat că în decursul anumitor luni aceste eclipse
întârziau din ce în ce mai mult, iar în lunile următoare fenomenul revenea la
durata normală. In septembrie 1676 el a prezis corect faptul că o eclipsă ce
urma să aibă loc pe 9 noiembrie va avea loc cu 10 minute mai târziu decât era
de aşteptat, ceea ce i-a surprins pe colegii săi de la Observator.
Lumina solară
reflectată de Io are nevoie de ceva timp pentru a ajunge pe Terra, iar acest
interval de timp este mai mare atunci când distanţa dintre Pământ şi Jupiter
este mai mare. Eclipsele lui
Io întârziau cel mai mult atunci când Pământul se afla la distanţa cea mai mare
de Jupiter.
Ştiind
că viteza orbitală nu depinde de aceste distanţe relative, Römer a dedus că aparenta modificare trebuie atribuită timpului diferit în
care lumina parcurge distanţa variabilă
Jupiter – Pământ.
Utilizând valoarea
acceptată la acea vreme pentru diametrul orbitei terestre, Römer a stabilit că viteza luminii are valoarea de 214.000 km/s.
In 1728 James Bradley, astronom englez şi astronom
regal din 1742, a estimat viteza luminii în vid la valoarea 301.000 km/s. El a
utilizat în acest scop fenomenul de aberaţie stelară pe care l-a descoperit,
care face ca poziţia aparentă pe cer a unei stele să se schimbe din cauza
mişcării Pământului în jurul Soarelui. Făcând observaţii asupra unei stele din
constelaţia Draco (Dragonul) a găsit că poziţia aparentă a acesteia se schimbă
în decursul anului, aberaţia stelară fiind aproximativ raportul dintre viteza
orbitală a Terrei şi viteza luminii. Bradley cunoştea viteza orbitală a
Pământului şi de asemenea a putut măsura aberaţia stelară unghiulară, ceea ce
l-a condus la calculul vitezei luminii.
In 1849, pentru a determina viteza luminii,
fizicianul francez Armand Hippolyte Louis Fizeau a folosit un dispozitiv cu
oglinzi şi o roată dinţată.
El a trimis un fascicul focalizat de lumină printre dinţii unei roţi cu un
număr mare de dinţi (peste 100), care se rotea cu o viteză foarte mare (câteva
sute de rotaţii pe secundă). La o anumită distanţă, o oglindă reflecta
fasciculul făcându-l să se întoarcă şi să treacă printre aceeaşi dinţi ai roţii
dinţate. Modificând viteza de rotaţie, Fizeau reuşit să stabilească la ce
valoare a acesteia, rotaţia era prea rapidă pentru ca lumina să treacă prin
intervalul a doi dinţi, să ajungă la oglindă, să se reflecte, iar la întoarcere
sa treacă prin acelaşi interval.
De fapt, Fizeau a folosit oarecum aceeaşi metodă
ca şi Galilei, doar că, dându-şi seama de dificultatea măsurării timpului de
propagare, a dublat distanţa de propagare folosind oglinda reflectorizantă şi a
rezolvat problema timpului sincronizând rotaţia roţii cu propagarea luminii. Roata dinţată reprezenta indirect, un
cronometru. Făcând
raportul distanţă / timp, Fizeau a obţinut pentru viteza de propagare a luminii
valoarea de 315.000 km/s.
In anul 1862 un alt fizician francez, Leon
Foucault, a folosit o metodă similară, dar a înlocuit roata dinţată cu o
oglindă rotitoare. Fasciculul luminos era trimis spre aceasta, apoi spre o
oglindă fixă îndepărtată şi înapoi spre oglinda rotitoare. Din cauza rotaţiei
acesteia, în final fasciculul emergent era uşor deviat faţă de cel iniţial.
Măsurarea acestui unghi de deviaţie l-a condus pe Foucault la calcularea
vitezei luminii. Timp de 50 de ani el a continuat să-şi perfecţioneze
dispozitivul mărindu-i acurateţea, astfel încât ultima măsurătoare la condus la
valoarea de 299.796 km/s pentru viteza de propagare a luminii.
In 1879 Albert Abraham
Michelson a măsurat viteza luminii perfecţionând metoda lui Foucault, pentru a
obţine o mai bună acurateţe a experimentului (care s-a desfăşurat pe malul
râului Severn), respectiv a rezultatelor. Astfel, a mărit distanţa până la
oglinda fixă a dispozitivului la circa 700 m, faţă de cei 20 m ai lui Foucault,
distanţă pe care a măsurat-o cu foarte mare precizie. Pentru a focaliza şi
reflecta fasciculul, a utilizat lentile şi oglinzi de foarte bună calitate, iar
rezultatul obţinut a fost de 299.910
km/s, cu o precizie de 20 de mai bună decât a predecesorului său. Timp de 40 de
ani aceasta a fost considerată cea mai precisă măsurare a vitezei luminii, dar
în 1926 acelaşi Michelson a refăcut experimentele, obţinând cea mai bună măsurătoare “mecanică” a vitezei
luminii, 299.796 km/s.
După ce James Clerk Maxwell şi-a publicat teoria
sa cu privire la electromagnetism, a devenit posibilă calcularea vitezei
luminii indirect, cu ajutorul constantelor electromagnetice ale mediului
(permitivitatea electrică şi permeabilitatea magnetică). Acest lucru a fost
făcut pentru prima dată de Weber şi
Kohlrausch în 1857, iar în 1907 Rosa şi Dorsey au obţinut din aceleaşi calcule
valoarea c = 299.788 km/s, reprezentând cea mai precisă valoare a momentului.
In 1888, Heinrich Hertz a reuşit să producă în
laboratorul său unde electromagnetice şi să măsoare viteza de propagare a
acestora. Valoarea obţinută
a coincis cu viteza luminii, ceea ce a condus la ideea că lumina este de fapt o
undă electromagnetică.
Valoarea acceptată astăzi pentru
viteza luminii în vid este 299.792,458 km/s şi ea reprezintă una din
constantele fundamentale ale fizicii.
Viteza luminii în vid se notează cu
simbolul c, care se pare că provine
de la constantă sau de la cuvântul
latin celeritas, ce înseamnă rapiditate, iuţeală. Ea reprezintă
viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid, iar mai general,
reprezintă viteza particulelor cu masă de repaus zero. In SI valoarea exactă
este 299.792,458 km/s (1.079.252.848,8 km/h), iar în unităţi britanice este de 186.282,397
mile/s sau un picior pe nanosecundă (1ft/ns).
Bibliografie:
- Fizica,
vol. II – D. Halliday, R. Resnick
- Istoria
fizicii – Max von Laue
- Wikipedia, the free encyclopedia
05.02.2014
A. Bodiu, prof. de fizica, LT Stefanesti
luni, 20 ianuarie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)